Cacofonia reprezintă rezultatul sonor dezagreabil al combinării sau alăturării sunetelor/silabelor într-un enunț (mai ales a grupurilor că, ca, cu, ce). Cacofonia este respinsă de limba literară, fiind considerată o exprimare neîngrijită. Iată câteva cacofonii acceptate/acceptabile: Ion Luca Caragiale; Banca Comercială Dupa cum stim, exista DOAR trei astfel de cacofonii permise: 1. Biserica Catolica 2. Ion Luca Caragiale si 3. Tactica cavalereasca Totusi, pentru o definitie mai detaliata, aveti urmatoarele: Cele mai frecvente cacofonii permise: la/la; sa/sa; ca/ca; ca/ce (ci); că/ca; cu/co; că/co; că/cu; că/când; cii/ru; pul/a. De exemplu: Pentru cei mai mulţi vorbitori de limba romana, cacofonia este rezultatul apropierii unor silabe precum că, când, că, ce, din care rezultă cuvinte considerate « indecente », dar cacofonice sunt şi secvenţe ca fratelui lui Ion/ se scursese secunda/ munti-nalti etc., care trebuie evitate într-o exprimare îngrijită. Cacofonia este o asociere neplăcută de sunete și nu apare doar atunci când se repetă silaba „ca". Cuvântul „cacofonie" provine din două cuvinte de origine greacă: „kakos" (urât, rău) şi „phone" (sunet), adică „sunet urât, rău", adică sonoritate care deranjează. Cacofonii există în toate limbile, chiar dacă în unele problema lor este dezbătută mai puțin decît în cazul limbii române. Exemple: Spaniolă: „Y déjame muriendo / un no sé qué que que dan balbuciendo" ( San Juan de la Cruz, Cántico Espiritual, siglo XVI). Franceză: „Non, il n'est rien que Nanine n'honore " (Voltaire, Nanine, III, 8) Cacofonia în limba română Cacofonia este un neologism format din două cuvinte greceşti: „kakos", care înseamnă „rău, urât" şi „phone", care înseamnă „sunet". Deși în multe dintre exemple asocierea unor anumite cuvinte este nepotrivită, puțini sunt cei care știu CĂ CAcofonia nu e interzisă în limba română. De ce? Simplu. jxOjhg. Singurele cacofonii acceptate în limba română sunt: Ion Luca Caragiale, tactica cavalerească, biserica catolică, epoca capitalistă, Banca Comercială. Mai există şi alte grupuri de cuvinte care formează cacofonii ce nu pot fi evitate pentru că sunt termeni folosiţi în domenii precum ştiinţă sau tehnică. Dupa cum stim, exista DOAR trei astfel de cacofonii permise: 1. Biserica Catolica 2. Ion Luca Caragiale si 3. Tactica cavalereasca Totusi, pentru o definitie mai detaliata, aveti urmatoarele: Cele mai frecvente cacofonii permise: la/la; sa/sa; ca/ca; ca/ce (ci); că/ca; cu/co; că/co; că/cu; că/când; cii/ru; pul/a. De exemplu: Şi vocalele a şi o din limba română pot produce cacofonii atunci când sunt întâlnite alăturat, adică la finalul unui cuvânt şi la începutul cuvântului imediat următor. Acestea nu sunt cacofonii consonantice, ci vocalice, iar rostirea lor poate avea un efect neplăcut asupra auzului şi ar putea deforma chiar sensul propoziţiei. Cacofonia în limba română Cacofonia este un neologism format din două cuvinte greceşti: „kakos", care înseamnă „rău, urât" şi „phone", care înseamnă „sunet". Deși în multe dintre exemple asocierea unor anumite cuvinte este nepotrivită, puțini sunt cei care știu CĂ CAcofonia nu e interzisă în limba română. De ce? Simplu. Cacofonii există în toate limbile, chiar dacă în unele problema lor este dezbătută mai puțin decît în cazul limbii române. Exemple: Spaniolă: „Y déjame muriendo / un no sé qué que que dan balbuciendo" ( San Juan de la Cruz, Cántico Espiritual, siglo XVI). Franceză: „Non, il n'est rien que Nanine n'honore " (Voltaire, Nanine, III, 8)

cacofonii permise in limba romana